Într-o noapte, pe când se ruga, fratele Bruno a fost tulburat de orăcăitul unui broscoi. Încercările
lui de a ignora sunetele dizgraţioase s-au dovedit inutile, aşa că, exasperat, a sfârşit prin a striga pe fereastră:
- Tăcere! Îmi fac rugăciunile!
Fratele Bruno era un sfânt,
aşa că porunca lui a fost imediat ascultată. Toate creaturile vii din preajmă
au tăcut, pentru ca sfântul să se poată ruga în pace.
În mintea lui Bruno a apărut însă o îndoială, care i s-a părut chiar mai tulburătoare:
- Dacă Dumnezeu ascultă cu
aceeaşi plăcere orăcăitul broaştei ca şi psalmii tăi?
- Ce plăcere i-ar putea face lui Dumnezeu orăcăitul unei broaşte? nu s-a lăsat mai prejos Bruno. Dar vocea interioară a insistat:
- De ce crezi că a inventat Dumnezeu sunetul?
Bruno nu ştia, aşa că s-a
decis să afle de ce. El a ieşit la fereastră şi a strigat:
- Cântă!
Orăcăitul broscoiului s-a
auzit imediat, însoţit cu veselie de toate broaştele din vecinătate.
Bruno a ascultat cu atenţie zgomotele şi şi-a dat
seama că dacă nu le mai opune rezistenţă, ele nu mai sunt supărătoare, ci
dimpotrivă, îmbogăţesc tăcerea nopţii.
Odată cu această descoperire,
inima lui Bruno a intrat în armonie cu universul şi pentru prima oară în viaţă,
el a înţeles ce înseamnă să te rogi cu adevărat.
Anthony de Mello
