În al 7 -lea Cer





Mă risipeam senin... eram ca pierdută într-un ocean de beatitudine şi de 
plăcere copleşitoare. Tot corpul îmi era de o sensibilitate extraordinară. Uluită, pe fondul stării ca nu mai am deloc limite, că aş putea simţi mereu mai mult, experimentam o mare de senzaţii îmbătătoare, intense şi extrem de fine... plină de bucurie, trăiam o explozie liniştită a fiinţei mele în infinit. Al 7 lea cer ne este accesibil într-adevăr, chiar pe acest pământ este mai erotic, mai nebunesc, mai înălţător decât orice mi-aş fi putut închipui vreodată... este sublim!

Mai departe vă invit la introspecţie__ Mai mult de o ora in al 7-lea cer ......



Mireasa Lui Dumnezeu




     
     Povestea Creaţiei


   Pentru a înţelege această lecţie spirituală, trebuie să începem cu povestea Creaţiei. Dumnezeu a creat un număr infinit de scântei, care sunt fiii şi fiicele Sale. Un alt fel de a înţelege povestea Creaţiei este să spunem că fiecare dintre noi este Mireasa Lui Dumnezeu, Sufletul fiind de natură feminină din punct de vedere arhetipal. Ca dar de nuntă, Dumnezeu ne-a oferit întreaga creaţie şi lumea materială, pentru a ne bucura de ele. Cu timpul oamenii au devenit atât de amorezaţi de darul creaţiei şi atât de supraidentificaţi cu el, încât au uitat de Dumnezeu şi au pierdut darul. Unii dintre aceşti iubiţi au fost puterea, faima, lăcomia, hedonismul, senzualitatea, materialismul şi vanitatea, până în punctul în care au devenit corp fizic, în loc să fie Dumnezeu ce locuieşte într-un corp fizic.

     Aceşti dumnezei şi idoli falşi le-au adus în cele din urmă suferinţa. Nimic nu îţi poate aduce pacea adevărată şi fericirea, cu excepţia mariajului cu Dumnezeu. După ce oamenii au experimentat relaţia cu aceşti dumnezei şi idoli falşi şi au suferit foarte mult, au început să-şi aducă aminte de Dumnezeu, adevăratul lor partener de căsătorie. Astfel unii dintre ei au renunţat la aceşti falşi iubiţi şi au început să se concentreze din nou asupra Lui Dumnezeu.

     Dumnezeu a ştiut ce va urma şi a pregătit petrecerea de nuntă. Cu toate acestea, înainte ca nunta să aibă loc, oamenii au dat naştere unui principiu şi ideal nou.

     Înainte ca banchetul de nuntă să poată avea loc, trebuie să creştem acest principiu al lui Dumnezeu, până la maturitate în noi înşine. Aceasta este calea iniţierii şi Ascensiunii sau calea către realizarea de Sine şi a lui Dumnezeu.

Apoi, ne vom întoarce înapoi la Dumnezeu. Vom fi întâmpinaţi la fel ca fiul risipitor, însă nu putem realiza acest lucru, până când toţi dumnezeii şi idolii falşi nu sunt eliberaţi. O altă formă de a spune acest lucru este că totul trebuie pus pe altarul Lui Dumnezeu. Aici sunt incluşi copiii, relaţiile romantice, prietenii şi tot. Venerezi pe cine pui pe primul loc în viaţa ta şi acela este Dumnezeul tău.
Mistere neelucidate .....

Chemarea la Hristosul





       
       Nu-mi spune nimic! Iti cunosc mizeria, necazurile, luptele si ispitele sufletului tau, asa cum esti tu! Da-Mi inima ta! Daca o sa astepti sa devii inger ca sa Mi te daruiesti, atunci n-ai sa ma iubesti nicodata! Chiar cand esti las, fricos, trufas si neincrezator in implinirea savarsirii iubirii, a sfinteniei, chiar si cand recazi in aceleasi pacate pe care nu ai vrut sa le repeti …ei bine, chiar si atunci Eu nu-ti dau voie sa nu ma iubesti!
       Iubeste-Ma, asa cum esti tu!

       In orice loc, moment si-n orice situatie te-ai afla, in credinciosie ori in tradare, in ravna, intristare si uscaciune, tu sa Ma iubesti asa cum esti! Eu vreau sa Ma poti iubi – din putina si saraca ta inima, atat de chinuita! Daca astepti si-mi ceri sa te astept pana vei fi desavarsit, atunci n-ai sa Ma iubesti niciodata.

       N-as putea Eu, oare, sa fac din fiecare fir de nisip un serafim sau un inger care sa straluceasca de curatie si dragoste? Nu sunt Eu Domnul Dumnezeu si am zidit toate si pot totul? Inima ta de om, zidit de mine, este locasul Meu. Eu astept sa-Mi dai aceasta inima Mie si sa Ma lasi sa te iubesc asa cum esti! Desigur, Eu am sa te schimb, dar pana atunci, iubeste-Ma, asa cum esti, caci eu te iubesc, cu toate ca esti asa! Eu vreau sa simt porumbelul iubirii tale zvacnind catre Mine, chiar din putina, saraca, neputincioasa ta inima! Din adancul invoielilor tale, al murdariei tale! Eu te iubesc si cand esti slab si necurat; tu ce vina-Mi gasesti?

       Nu vreau o Iubire izvorata din mandria virtutilor tale – nici a spectacolului care poti fi tu, ci dintr-o inima smerita inaintea Mea si resemnata in a fi chiar ceea ce este: o biata inima care Ma iubeste si pe care o pot curati oricand! Nu-Mi trebuie virtutile tale, talentele tale, intelepciunea ta. Eu vreau doar sa Ma iubesti si sa lucrezi intru iubirea aceasta. Crezi ca ai virtuti, dar daca ti le-as da chiar, tu esti asa de slab si de mandru, incat as hrani amorul tau propriu si nu M-ai cinsti pe Mine, ci pe tine! Apropie-te deci, cu iubire! Unui fier negru si rau, flacarile de foc nu numai ca i-ar curata rugina, dar l-ar face incandescent! Doar iubeste-Ma, neinchipuindu-ti ca esti curat si demn; aceasta ar fi iar o mandrie pentru tine; iubeste-Ma pentru ca sunt obosit si vreau sa odihnesc in inima ta! Deci, nu te mai zbate si te stradui sa-Mi placi, ci iubeste-Ma pur si simplu. Eu as putea sa fac, prin tine, lucruri mari pentru mintea omeneasca, dar nu! – tu ai sa-Mi fi sluga rea si nefolositoare si neputinciosa si am sa-ti iau putinul pe care tu te increzi ca-l ai! De ce, oare? Pentru ca Eu te-am zidit – din iubire, ca sa-ti dau iubirea fara ca tu sa-Mi poti da ceva! Nu incerca sa-Mi platesti Iubirea prin nimic, Ma doare ca incerci!

       Nu mai sta departe de Mine. Iti lipseste nu sfintenia, pe care numai Eu ti-o pot da, ci o inima gata sa Ma iubeasca oricand si pana la capat! De aceea,  Eu stau mereu la usa inimii tale, ca un cersetor, desi sunt Domnul si Dumnezeul tau. Nu ma lasa sa astept, ca sa te impodobesti si sa-Mi pregatesti daruri, caci tu nu poti nimic fara Mine si daca te increzi in tine, fara Mine, voi fi nevoit sa te las in cadere – la masura cu care te apreciezi singur! Daca Ma primesti, te voi ajuta sa intelegi, sa Ma cunosti si sa Ma iubesti mai mult decat iti poti inchipui. Lasa sangele meu sa curga in sangele tau si sa bata inima mea intr-a ta! Eu ti-am dat-o pe Sfanta Preacurata Mea Maica. Lasa sa treaca totul prin inima ei curata, incat sa poata mijloci pentru tine!

       Nu astepta sa devii sfant, ca pe urma sa Ma iubesti! In acest fel nu M-ai iubi niciodata! Si acum vino! Eu sunt cu tine, cu voi, pana la sfarsitul veacurilor! Amin!

        Rugaciune a Parintelui Arsenie (ridicand ochii mintii catre cer):
„Milostive Doamne, Care vrei ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa ajunga la intelegerea adevarului, fie voia Ta, miluieste si mantuieste pe robul lui Dumnezeu... [numele]. Primeste aceasta dorinta a mea ca pe un strigat de dragoste poruncit de Tine. Amin!

      Mi-a spus ca de sus ne va ajuta mai mult decat de jos si sa-l chemam asa:
„Preot monah Arsenie, trimite-mi duhul tau paznic si da-mi sanatate si liniste. Departeaza de la casa mea necazurile si suferintele, ca ai Duh Sfant.”

Marturii - Parinte Arsenie Boca


A treia chakră: Focul




Stau nemişcat, dar simt o tot mai mare căldură în interior. Sunt singur, dar îi simt pe alţii în jur, care doresc să se elibereze şi tânjesc după lumină şi căldură. Aici se află o formă, dar e goală.
Există viaţă, dar e inertă. Există conştiinţă şi se trezeşte!
Dintr-un loc al liniştii, chem mişcarea. Ea iese încet la suprafaţă, se lărgeşte, respiră, se întinde, curge. Într-o formă goală, chem viaţa.
Şi scânteia ei apare din locurile intermediare – dintre mine şi ceilalţi, dintre trecut şi viitor, dintre cunoscut şi necunoscut.


Mă mişc şi dansez, iar plăcerea care cântă prin mine îşi croieşte drumul printre frici şi dureri, ca un dans al vieţii. Simt cum căldura plăcerii creşte, pulsează, sporeşte – simt ritmul de ridicare şi mişcare, de vindecare şi liniştire, de încălzire şi răcire.

Dintr-un loc al mişcării infinite, îmi chem Sinele.
Chem Sinele să se trezească pentru o nouă etapă a drumului.
Chem Sinele să se trezească pentru soare, foc, căldură şi transformare.
Chem Sinele prin voinţă, iar el apare, la chemarea mea.

Ating soarele şi îi chem raza aurie. Raza vieţii, raza creaţiei, raza conştiinţei, scânteia de foc... Chem flacăra să ardă în mine şi să îmi transforme pasiunile în putere. Înfrunt întunericul cu putere, împingând şi întinzându-mă, şi îmi dau seama că e o parte din mine însumi, din puterea mea, din fricile mele. Râd şi renunţ la umbră, mă unesc, devin întreg, devin mai puternic. Trec printre stâlpii luminii şi ai întunericului, respectându-i pe amândoi... şi mă regăsesc într-un ţinut nou şi minunat. Un ţinut al mişcării vioaie, plin de viaţă, scânteind ca un râu limpede care reflectă lumina soarelui. Ochii ne sunt straşi de scântei, ne întoarcem spre stălucirea lor, iar ele se mişcă şi dansează, legănând şi aprizând tot ceea ce ating. Ating ceva din interiorul meu, aprizând puterea, voinţa acţiunea. Apoi scânteile zboară, prind alte fire, alte focuri... explodează, în arderi luminoase... şi se duc.

Mă simt înălţat, luminat, râd. Trupul îmi transpiră de la căldura tot mai mare, prin mine se mişcă limbi de foc, care cresc, apoi se fac mai mici, cresc şi mai mari, apoi revin mereu la izvorul lor interior. Trupul nu îmi arde, ci radiază căldură, şi lumină, şi putere, şi voinţă. Puterea pulsează în mine, de sus, de jos, din jur, mă străbate prin interior, transformă tot ce e înăuntru şi în afară, stomacul arde cu bucurie.

Simt această energie adânc în mine, arzând cu focul propriei vieţi. O simt cum pătrunde adânc în pământ, tot mai adânc, până în centrul fierbinte şi topit al Pământului. O simt cum se întoarce din pământ, înâlţându-se din această căldură de jos, prin picioare, prin bazin, prin stomac, stăbate tot corpul, trece prin fiecare parte a lui – prin braţe, prin mâini, prin piept, prin gât şi prin cap. O simt cum curge afară din mine, unindu-se cu celelalte scântei, fire de energie, focuri ale vieţii. Simt cum se uneşte cu gândurile mele, cu strălucirea neuronilor, cu filamente de energie care îi leagă unii de alţii, cu firele gândirii, ca o pânză de păianjen, cu flăcările pulsând asemenea fluxului şi refluxului, strălucind cu lumina acţiunii.

Acum sunt o intersecţie vie de energie, unind, amestecând, explodând, radiind. Îmi extind conştiinţa spre exterior şi în interior, tesând o pânză a puterii, ca un foc care devine tot mai mare şi tot mai strălucitor. Puterea curge prin mine fără efort, cu uşurinţă, cu calm. Sunt una cu forţele din jurul meu şi cu forţele din mine.

Mă gândesc la momentele în care am cunoscut această putere. La momentele când am simţit această legătură, această vitalitate, importanţă şi putere. Mă gândesc la momentele în care puterea a curs prin mine, cum curge căldura din soare. Mă gândesc la toate aceste momente, dansează cu maiestuozitatea lor, cântă cu puterea lor.

În această lume înflăcărată a acţiunii, sunt un canal pentru puterea din jur. Mă deschid în faţa ei, ard împreună cu ea, o beau şi o dau mai departe... încet, fără efort, cu voinţă şi cu bucurie.

Puterea se ridică şi apoi se întoarce la mine, se hrăneşte cu focul din interior – un centru topit, care îmi hrăneşte trupul, îl încarcă în linişte, gata să se lărgească din nou, atunci când scopurile mele necesită aşa ceva.

Focul a ars bine, iar acum strălucesc cărbunii, fierbinţi.

Înveselit, corpul se odihneşte. Pe buze mi se iveşte un zâmbet, mâinele se odihnesc după ce au deţinut puterea, iar eu respir în continuare uşor... înăuntru... şi în afară... şi înăuntru... şi în afară... şi înăuntru... şi în afară.
Mulţumit, mă odihnesc.

 – Anodea Judith



LEGENDA TRANDAFIRULUI JAPONEZ



Sunt mulţi trandafiri pe lume dar unul e mai frumos şi mai gingaş decât toţi. 

       Povestea lui vreau să v-o spun acum. 

       Demult, în vremuri de care nimeni nu-şi mai aduce aminte, toţi trandafirii de pe pământ erau albi. Într-o dimineaţă senină de vară grădina Domnului se-mbrăcase în straie alese. Pomii se-nfoiaseră sub hainele verzi ale frunzelor, pajiştile se acoperiseră cu o pătură ţesută cu ierburi şi flori care de care mai frumoase şi înmiresmate. Fluturii melancolici vizitau alene corolele bogate în polen iar păsările ţineau de urât tuturor, înveselind lumea cu trilurile lor măiestrite. Toată firea respira pace. 


       Deodată se auzi o voce mică suspinând:
     - De ce, Doamne, de ce?
     - Cine e? Cine plânge? Ce s-a întâmplat? se întrebau toţi.
     - De ce, Doamne, de ce? se auzi din nou. 


      Cu mic cu mare se îndreptară cu toţii spre locul de unde venea plânsul. 

În colţul grădinii, între bogatele straturi de flori în coloritul cărora se regăseau toate culorile curcubeului, mai puţin galben, trăia un mic trandafir cu petale albe, ca omătul.

     - Ce e? Cine te-a supărat ? întrebau îngrijorate păsările, florile de pe câmpuri, gâzele şi chiar arborii bătrâni. 


     - Lăsaţi-mă în pace! spuse micul trandafir. Nimeni nu mă înţelege! 


       Răspunsul veni de la florile care creşteau în jurul său:
     - Nu-l băgaţi în seamă. Nu vedeţi ce palid şi urât e? 

       Plânge de necaz că n-a primit şi el o haină frumoasă ca a noastră. 
       Uitaţi-vă la noi cât de elegante suntem! 

       Şi ca să-i facă în ciudă îşi roteau mândre nevoie mare corolele, pentru ca toţi să le poată admira petalele catifelate pictate în zeci de culori. 


       Micul trandafir suspina şi ofta şi mai tare.
     - De ce nu sunt şi eu ca ele? 

       Dar nimeni nu putea să-i răspundă. 

       A trecut ziua şi toţi s-au dus la culcare. Soarele se pregătea şi el pentru odihna binemeritată, dar cum fusese martor la toată povestea, s-a gândit cum să-l ajute. A doua zi în zori, când încă natura nu se trezise, a trimis o mică rază în grădina cu flori. Sub mângâierea caldă a razei, trandafirul s-a trezit.


      Oglindindu-se somnoros într-o boabă de rouă îşi văzu petalele acoperite parcă de o pudră aurie. Nu-i veni să creadă: petalele lui erau precum aurul şi ar fi putut jura că nu văzuse vreodată un trandafir mai frumos decât cel în care se transformase. Însă văzându-se atât de frumos îmbrăcat, în culorile pe care numai mândrul soare le avea, micul trandafir a început să se schimbe, purtându-se plin de importanţă cu florile din grădină, uitând că în urmă cu o zi cunoscuse şi el suferinţa din cauza egoismului lor, egoism şi mândrie pe care acum el le manifesta faţă de suratele lui. Pentru că purtarea lui devenea cu fiecare zi care trecea tot mai urâtă, soarele l-a pedepsit. De aceea acum trandafirii japonezi sunt cele mai frumoase flori din lume, dar numai o săptămână pe an. 
(sursa internet)


🌹🌹🌹🌹🌹🌹🌹🌹🌹



Patru Lumânări




Patru lumânări ardeau pâlpâind. Era linişte, atâta linişte, încât puteai auzi şoaptele sfârâite ale luminărelelor.

Prima lumânare oftă: „Numele meu e PACE. Lumina mea luminează în întuneric, dar ce folos, oamenii nu mă vor...”. Şi luminiţa ei deveni tot mai mică, până ce se stinse cu totul.

A doua lumânare tresări pâlpâind şi şopti sfârâind: „Eu mă numesc CREDINŢĂ, dar se pare că sunt în plus. Oamenii nu vor să audă de Dumnezeu. Nu mai are niciun sens să mă consum arzând... ”. O adiere străbătu încăperea şi lumânarea se stinse.

Cu o voce abia şoptită începu să vorbească şi cea de-a treia lumânare: „DRAGOSTE mi-e numele şi simt cum mi se sfârşesc puterile. Oamenii mă împing de-o parte şi n-au ochi pentru cei pe care ar trebui să-i iubească... ”. Cu o ultimă pâlpâire, se stinse şi lumina DRAGOSTEI.

Un băieţel intră atunci în încăpere. Se uită la lumânările stinse şi rosti printre lacrimi: „Bine, dar lumânările ar trebui să ardă! ”

Atunci se auzi şoapta celei de a patra lumânări: „Nu te teme, copilaş! Câtă vreme mă vezi pe mine pâlpâind, mai putem reaprinde celelalte lumânări. Numele meu este SPERANŢA! ”

Băieţelul prinse curaj, luă în mâini SPERANŢA şi reaprinse de la flacăra ei PACEA, CREDINŢA şi DRAGOSTEA. Cele patru lumânări îşi răspândeau din nou lumina.

Adevărata poveste a celor patru lumânări –
Mărturisiri despre părintele Arsenie Boca

Luminează-te, luminează-te, Ierusalime,
             că lumina ta vine
şi slava Domnului peste tine a răsărit.
Iată, întuneric va acoperi pământul
şi negura groasă va fi peste neamuri;
dar peste tine Domnul Se va arăta
şi slava Lui peste tine se va vedea (Isaia 60:1,2



EXPLORARE INTERIOARĂ – II –




Am scris această rugăciune, pe care am adăugat-o la rugăciunile mele de dimineaţă. Gândeşte-te să spui în fiecare dimineaţă această rugăciune, către Dumnezeul pe care-L cunoşti.

       Dragă Doamne,
       Îţi mulţumesc pentru fiecare binecuvântare şi pentru fiecare moment de conştienţă care mi-au fost aduse în viaţă.
       Îţi mulţumesc pentru fiecare clipă a zilei care se aşterne înaintea mea, permiţându-mi să creez maxima mea exprimare a iubirii.
       Îţi mulţumesc pentru fiecare şansă de a vedea astăzi chipuri familiare, iubitoare şi pentru că pot să-mi exprim iubirea şi recunoştinţa faţă de ei.
       Îţi mulţumesc pentru oamenii şi posibilităţile noi şi necunoscute care pot apărea astăzi, aducând o cunoaştere mai profundă în adâncul fiinţei mele.
       Fie ca ziua de astăzi să scoată la iveală, în sufletul meu, o libertate pe care ieri nu o cunoşteam.
       Fie ca ziua de astăzi să-mi reamintească să fiu puternică şi milostivă.
       Fie ca această zi să-mi arate cât sunt de curajoasă.
       Mă rog pentru revărsarea iubirii Tale asupra tuturor fiinţelor mari şi mici care trăiesc pe faţa Maicii Pământ. Te rog să-mi deschizi inima tot mai mult, pentru ca să pot deveni expresia revărsării iubirii Tale asupra întregii omeniri.
       Fie ca lumina Ta să fie Lumina din fiinţa mea şi fie ca ea să strălucească neclintit, oriunde ar fi să mă aflu astăzi.
       Îţi mulţumesc din inimă.
-         De Maureen Moss

       Există o imensă libertate şi o legătură profundă cu pulsul universal, atunci când ne trăim viaţa cu Integritate.

       Atunci când ne angajăm la eliberarea dintr-o lume interioară încărcată de dualitate, suntem pe calea să trăim experienţa Unimii – extazul care este menit pentru noi toţi.



EXPLORARE INTERIOARĂ




Găseşte-ţi pacea în interiorul tău prin această meditaţie, receptează lent şi conştiincios sensul fiecărei propoziţii.

       Mă îndepărtez de zgomotul lumii din jurul meu şi mă întorc spre lumea de tăcere care se află în adâncul fiinţei mele. Eu respir acea respiraţie pe care inima mea vrea să o respir. Respir acea respiraţie care activează planul original al sufletului meu. Pun deoparte, sub lacăt, toate amintirile legate de trecut. Nu creez nici un fel de imagini ale viitorului. Mă concentrez asupra celor ce mi le povesteşte viaţa, în clipa de faţă.

       În acest spaţiu sunt conştient de faptul că Cine Sunt este o parte din Tot Ceea Ce Este – iar în asta îmi găsesc odihna.
       Îmi conectez Spiritul la conştiinţa unicului Spirit Divin – Dumnezeu. în această stare de conştiinţă, realizez că există o singură inimă care bate, inima a tot ce este viaţă – iar eu sunt o bătaie importantă în această inimă Divină.

       Nu sunt şi nici nu voi fi vreodată, o victimă a circumstanţelor, pentru că acesta este rolul minţii. Intenţiile pure ale inimii mele se manifestă întotdeauna prin credinţa mea neclintită în Spiritul Divin. Îmi abandonez egoul, toate îndoielile, toate grijile, toate temerile, toate supărările şi mă scald în lumina curajului, a credinţei, a încrederii şi abandonării.

       Din acest punct mă transform în iubire pură, contopită de Marea Iubire Universală – pentru că, noi toţi, nu suntem decât Una. Când scot la iveală iubirea mea pentru mine însumi, nu pot decât să mă simt iubit, căci toate lucrurile sunt Una. Percep măreţia a Cine Sunt şi mă angajez să-i ajut şi pe alţii să-şi caute măreţia.

       Îmi exprim viaţa prin râs şi bucurie, prin integritate şi slujire. Îmi adaug la bogăţia fiinţei mele numai ce este bun, măreţ, constructiv, întreg şi sacru. În planul meu Divin nu este îngăduit nimic altceva, iar eu sunt recunoscător să ştiu unde mă pot regăsi pe mine însămi.
-         De Maureen Moss

Această meditaţie o poţi dărui unei persoane dragi. Creează un spaţiu sacru cu o altă persoană ţie şi repetaţi această meditaţie împreună. După aceea rămâneţi în tăcere. Transmite-ţi meditaţia şi altor cunoştinţe şi invită-le să facă acelaşi lucru.
Începe să practici liniştea, tăcerea zilnică, meditaţia zilnică.


PILDA REGELUI ŞI A “MATERIEI”




Trebuie doar să crezi că eşti mai mult decât materia pe care o vezi în oglindă şi nu trebuie să-ţi pui întrega încredere în oamenii de ştiinţă, în filosofi sau în liderii religioşi, dacă inima ta nu rezonează cu mesajul lor […].

Cu mult, mult timp în urmă, a existat un rege foarte înţelept, care era foarte iubit de poporul său, şi asta, deoarece crease un regat care respecta şi proteja gândurile individuale ale supuşilor săi. Aici găseai oameni de ştiinţă şi filosofi, precum şi diferiţi practicieni ai sistemelor de credinţe religioase şi ai ocultismului. Acceptarea sistemelor de gândire variate de către rege nu era, în totalitate, altruistă. El credea că, pentru a fi atotputernic, era necesar să fie conştient de toate căile care îi puteau aduce putere şi, astfel, el şi consilierii lui cei mai credincioşi învăţau de la toţi cei care practicau diferite modalitaţi de gândire şi credinţă.

Într-o zi, în timp ce se plimba prin grădinile palatului său, regele a văzut o baltă de lichid auriu, strânsă la rădăcina unui chiparos. A atins lichidul, care era atât rece cât şi cald şi care a devenit solid atunci când picăturile i-au atins degetele. Când a suflat în el, lichidul a căpătat altă formă, iar apoi a revenit la forma lui originală, dar creştea mai mare cu fiecare respiraţie. Regele i-a chemat pe oamenii de ştiinţă, care l-au examinat şi au determinat că lichidul putea fi o formă de aur, care s-a dizolvat şi nu a mai putut să se întărească. Dar când au încercat să-l adune într-un vas, indiferent de cât mult luau, cantitatea iniţială rămânea neschimbată. După ce au umplut 60 de vase cu substanţa aurie, au fost uimiţi şi au stabilit că trebuie să existe un izvor subteran. Dar nu i-au putut găsi sursa. 

Pierzându-şi răbdarea, regele i-a chemat pe liderii religioşi. Unii au privit fenomenul ca pe o vrajă aruncată de un inamic, care ar produce un aur ce nu poate fi folosit sau solidificat. Alţii l-au considerat o binecuvântare şi un semn de la zei, prin care ei îşi transmiteau aprecierea faţă de rege, deoarece ar trebui să toarne lichidul într-o matriţă, pentru a crea o coroană, întrucât, în mod clar, era o substanţă foarte puternică, iar dacă regele i-ar fi dat o formă,, care era simbolul poziţiei lui, acest lucru ar fi demonstrat puterea lui şi modul în care zeii îl respectau. Alţii au considerat că ar trebui să fie pregătit un mare sacrificiu pentru a le mulţumi zeilor, pentru că le-au dăruit această substanţă nouă, iar alţii credeau că acest lucru creează idoli falşi şi că ar trebui ca substanţa să fie îngropată şi ignorată, ea fiind o ispită.

Regele a ascultat, iar apoi i-a chemat pe marii lui gânditori, pe filosofi, ca să vorbească despre semnificaţia materiei şi despre ce ar putea fi. Unii s-au întrebat dacă materia există cu adevărat sau dacă nu cumva este doar un vis. Alţii au recunoscut că materia există, însă capacitate ei de a se re-crea, de a lua diferite forme şi de a rămâne totuşi la fel înseamnă că această substanţă ar putea fi esenţa substanţei originale, pe care regele, datorită naturii sale înţelepte, a descoperit-o, în timp ce alţii nu au observat-o. Dar nu au putut să vină cu o teorie clară despre natura substanţei respective. Ei au fost de acord că, dacă avea formă şi era vizibilă pentru fiecare dintre ei, atunci exista, iar ei toţi puteau să o vadă, să o simtă, să o miroasă şi chiar să o guste.

Regele s-a gândit mult şi bine la toate teoriile, iar apoi a ieşit în acea seară, ca să stea lângă chiparos şi să se gândească. Dar când a ajuns la copac, lichidul auriu dispăruse, iar frunzele copacului preluase aceeaşi nuanţă aurie şi cădeau pe pământ. A crezut la început că lichidul a fost furat şi a chemat gărzile, dar tocmai atunci oamenii de ştiinţă au venit să-i spună că lichidul din vase dispăruse şi el, exact în faţa ochilor lor – de la formă, la nimic. 

   Regele s-a întors în apartamentul său pentru a încerca să înţeleagă ceva din toate acestea. A meditat asupra acestor gânduri:

    A existat o materie pe care am putut să o văd astăzi şi nu am mai văzut-o niciodată înainte.
-   Ea putea să se schimbe de la starea lichidă la cea solidă, în funcţie de ceea ce o atingea.
-     Atunci când suflam în ea, creştea.
-     Chiar dacă a fost pusă în recipiente, a rămas în forma sa iniţială, de la sursă.
 -        Apoi a dispărut, la fel cum a apărut. Unde se dusese şi de unde venise... era un mister total.

S-a gândit şi s-a tot gândit până când, în cele din urmă, a căzut într-un somn adânc şi a început să viseze. În visul lui, zbura pe spatele unei păsări mari, care l-a dus pe vârful unui munte foarte înalt. Odată ajuns acolo, a găsit un palat de aur, frumos, iar înăuntru a văzut un bărbat care medita lângă un chiparos. Omul era strălucitor şi, în acelaş timp, părea aproape transparent. Când regele s-a apropiat de el, a fost şocat să vadă că omul semăna perfect cu el. 

-     Deci, a spus omul, ai venit aici ca să cauţi răspunsuri la întrebările tale?
-     Nu sunt sigur, a răspuns regele. Cine eşti tu şi de ce arăţi ca mine?

Omul transparent a râs şi a spus:
-      Nu, tu arăţi ca mine!
Dacă nu ar fi fost în palatul acestui om, regele ar fi fost indignat de faptul că cineva se dădea drept el – dar i-a permis să vorbească în continuare.
-     Ai venit aici, în timpul visului, pentru a găsi răspuns la întrebarea despre ceva ce ai găsit de curând. Te întrebi despre natura materiei.

-         Da, te rog, îi cunoşti originea? A întrebat regele.

Omul a zâmbit şi a spus 
-   Originea ei vine de la originea tuturor lucrurilor.

Ea vine de la sursă şi este transmutată în forma care va extinde cel mai bine conştiinţa celui care o vede. Apare la un moment dat în timp şi îşi trăieşte viaţa şi, deşi poate fi remodelată, nu îşi pierde niciodată esenţa sa originală. De fapt atunci când sufli viaţă asupra ei, creşte şi devine mai mult decât a fost la origine. Iar în cele din urmă, a spus el, se va întoarce, într-o zi, la locul ei de origine şi va dispărea la fel de uşor cum a dispărut.

Deşi explicaţia era prea complicată pentru ca mintea regelui să o înţeleagă, a simţit cum inima lui procesează informaţiile, iar ochii i s-au umplut de lacrimi, la conştientizarea faptului că undeva, adânc în el, exista amintirea unui moment când înţelegea acest lucru – şi toate lucrurile.

-       Înţelegi, acum, de ce ai primit această viziune astăzi, a spus bărbatul.

Materia ţi-a apărut sub forma aurului, întrucât a luat formă care să-ţi permită s-o vezi ca pe un lucru de valoare. Oamenii tăi de ştiinţă au încercat să afle o metodă de a găsi originea apariţiei sale, astfel încât valoarea ei să poată fi reprodusă şi controlată. Liderii tăi religioşi au încercat să-i atribuie un sens substanţei, care să-ţi permită să re-creezi materia în putere şi, cumva să o foloseşti pentru a spune că ai o relaţie mai apropiată cu zeii decât au alţii. Iar în cele din urmă filosofii: aceştia neputând să decidă ce este materia, au decis că, dacă a dispărut, înseamnă, că nu a existat niciodată. Sau că tu, datorită întelectului tău deosebit, ai descoperit ceva ce gânditorii mai mici nu au observat, poziţionându-te, din nou, mai presus de toţi ceilalţi.

-     Iar când materia a dispărut, a zis regele, am încercat să mă îndoiesc de faptul că am văzut-o. Mă întreb cu ce am greşit când am primit acest cadou ce apoi mi s-a luat, ca şi cum aş fi fost pedepsit. Cum le-aş putea explica acest lucru oamenilor mei şi, în acelaş timp, să nu se îndoiască de faptul că sunt potrivit pentru a le fi conducător? Dacă eu sunt supus greşelii, atunci nu merit să conduc! 
Bărbatul s-a uitat la rege şi i-a zis: 
-     Când mama şi tatăl tău şi-au împărtăşit dragostea am insuflat viaţă într-o formă nouă – care ai fost tu – şi ai venit într-o existenţă fizică, deşi nu ai existat înainte de acea clipă. De-a lungul anilor, mulţi au încercat să te modeleze într-o formă valoroasă pentru ei şi, adesea, ai luat aceste forme, dar ai rămas în continuare tu. Iar când a venit vremea ca mama şi tatăl tău să moară, în ambele cazuri ai stat lângă patul lor şi te-ai întrebat unde au plecat. Erau acolo, iar apoi, la fel cum suflarea de viaţă i-a format, suflarea vieţii i-a părăsit şi au dispărut. Dar, întotdeauna, materia lor, de la esenţa din care au venit, încă mai există. Şi indiferent de forma pe care o ia materia – aur sau ţărâna de sub picioare – ea are o valoare egală. 
Toată materia este egală! 
-     Eu, a mai spus omul, sunt tu. Suntem unul. Eu sunt esenţa creaţiei tale şi exist indiferent de forma pe care o iei. Voi continua să exist şi să te inspir şi voi răspunde la întrebările tale interioare, atunci când vei dori să evoluezi dincolo de ceea ce ştii. Trebuie doar să crezi că eşti mai mult decât materia pe care o vezi în oglindă şi nu trebuie să-ţi pui întreaga încredere în oamenii de ştiinţă, în filosofi sau în liderii religioşi, dacă inima ta nu rezonează cu mesajul lor, pentru că, de multe ori, ei au dreptate – şi greşesc de multe ori. Este normal.

      Apoi, regele – s-a trezit şi, amintindu-şi visul, i-a chemat pe oamenii de ştiinţă, pe liderii religioşi şi pe filosofi şi le-a spus că a ajuns la înţelegerea faptului că, din moment ce materia a apărut din neant, iar neantul este necunoscut, prin urmare, el decretează că nimeni nu ar trebui să se teamă de necunoscut, pentru că neantul este materia. Şi, din moment ce întreaga materie a venit de la sursă, atunci toate lucrurile trebuie să fie tratate ca fiind egale! El a decretat că, din acel moment înainte, toţi oamenii din regatul lui vor putea să participe pe deplin la viziunea lor despre cum va fi materia lor personală. Din acel moment, toţi supuşii urmau să fie trataţi în mod egal.

-     Dar cum vom controla fluxul de avere, bogăţii şi putere, dacă toţi oamenii sunt egali? I-au întrebat  atunci consilierii săi. Măria Ta, dacă nu eşti mai mare decât un servitor, atunci servitorii vor fi trataţi cu acelaşi respect ca regele!
              La această afirmaţie, regele a zâmbit şi a spus:

-         Şi dacă este aşa... care ar fi problema?

Voi sunteţi fiinţe foarte puternice, sunteţi la fel de puternici ca orice preşedinte sau rege, veţi înţelege ca fiinţă, esenţa şi gândurile voastre fac parte din aceeaşi energie creatoare din care sunt alcătuite toate lucrurile. „Materia” din parabolă este un simbol al sufletului întregii materii care a fost creată. Ea a apărut odată cu gândul Creatorului şi, apoi, prin suflarea de viaţă dată materiei de către co-creatori, fie ei angelici sau umani, materia ia forme noi şi diferite.

Gândurile co-creatorilor vor determina modul în care materia va fi modelată. Bărbatul pe care l-a întâlnit regele în visul său era esenţa lui, sufletul lui, sinele lui superior – acea formă spirituală care veghează asupra tuturor poveştilor simultane pe care le-aţi creat.
       Neantul este materie!

 Ce este materia – Gerry Gavin
Când îţi dai seama că întreaga materie vine din aceeaşi sursă – şi că această sursă este o fiinţă plină de iubire infinită – atunci vei permite curgerea acestei iubiri, care se află la baza tuturor lucrurilor pe care le-a conceput Creatorul. Atunci, toate lucrurile vor avea acea dragoste insuflată în ele şi vor continua să se extindă în iubire, mult dincolo de dimensiunea recipientului original. Şi vei trăi fără să-ţi mai fie teamă de lipsuri sau pierderea puterii personale.

Forma vine din gândire. Dacă poţi urmări de unde provin gândurile, atunci vei fi capabil să înţelegi mai bine ce experienţe formezi pentru tine însuţi. Dacă eşti într-o stare de frică, ură sau concurenţă, atunci eşti pe cale să atragi experienţe care se formează în jurul dorinţei de a experimenta aceste gânduri.

Nu este vorba despre karmă. Mai degrabă, atunci când te gândeşti la ceva şi îi dai putere printr-o emoţie, activezi Legea Rezonanţei Magnetice, pentru a atrage această experienţă spre tine. Nu eşti numai ceea ce mănânci; eşti şi ceea ce gândeşti!