A treia chakră: Focul

Stau nemişcat, dar simt o tot mai mare căldură în interior. Sunt singur, dar îi simt pe alţii în jur, care doresc să se elibereze şi tânjesc după lumină şi căldură. Aici se află o formă, dar e goală.

Există viaţă, dar e inertă. Există conştiinţă şi se trezeşte!

Dintr-un loc al liniştii, chem mişcarea. Ea iese încet la suprafaţă, se lărgeşte, respiră, se întinde, curge. Într-o formă goală, chem viaţa.

Şi scânteia ei apare din locurile intermediare – dintre mine şi ceilalţi, dintre trecut şi viitor, dintre cunoscut şi necunoscut.

Mă mişc şi dansez, iar plăcerea care cântă prin mine îşi croieşte drumul printre frici şi dureri, ca un dans al vieţii. Simt cum căldura plăcerii creşte, pulsează, sporeşte – simt ritmul de ridicare şi mişcare, de vindecare şi liniştire, de încălzire şi răcire.

Dintr-un loc al mişcării infinite, îmi chem Sinele.

Chem Sinele să se trezească pentru o nouă etapă a drumului.

Chem Sinele să se trezească pentru soare, foc, căldură şi transformare.

Chem Sinele prin voinţă, iar el apare, la chemarea mea.

Ating soarele şi îi chem raza aurie. Raza vieţii, raza creaţiei, raza conştiinţei, scânteia de foc... Chem flacăra să ardă în mine şi să îmi transforme pasiunile în putere. Înfrunt întunericul cu putere, împingând şi întinzându-mă, şi îmi dau seama că e o parte din mine însumi, din puterea mea, din fricile mele. Râd şi renunţ la umbră, mă unesc, devin întreg, devin mai puternic. Trec printre stâlpii luminii şi ai întunericului, respectându-i pe amândoi... şi mă regăsesc într-un ţinut nou şi minunat. Un ţinut al mişcării vioaie, plin de viaţă, scânteind ca un râu limpede care reflectă lumina soarelui. Ochii ne sunt straşi de scântei, ne întoarcem spre stălucirea lor, iar ele se mişcă şi dansează, legănând şi aprizând tot ceea ce ating. Ating ceva din interiorul meu, aprizând puterea, voinţa acţiunea. Apoi scânteile zboară, prind alte fire, alte focuri... explodează, în arderi luminoase... şi se duc.

Mă simt înălţat, luminat, râd. Trupul îmi transpiră de la căldura tot mai mare, prin mine se mişcă limbi de foc, care cresc, apoi se fac mai mici, cresc şi mai mari, apoi revin mereu la izvorul lor interior. Trupul nu îmi arde, ci radiază căldură, şi lumină, şi putere, şi voinţă. Puterea pulsează în mine, de sus, de jos, din jur, mă străbate prin interior, transformă tot ce e înăuntru şi în afară, stomacul arde cu bucurie.

Simt această energie adânc în mine, arzând cu focul propriei vieţi. O simt cum pătrunde adânc în pământ, tot mai adânc, până în centrul fierbinte şi topit al Pământului. O simt cum se întoarce din pământ, înâlţându-se din această căldură de jos, prin picioare, prin bazin, prin stomac, stăbate tot corpul, trece prin fiecare parte a lui – prin braţe, prin mâini, prin piept, prin gât şi prin cap. O simt cum curge afară din mine, unindu-se cu celelalte scântei, fire de energie, focuri ale vieţii. Simt cum se uneşte cu gândurile mele, cu strălucirea neuronilor, cu filamente de energie care îi leagă unii de alţii, cu firele gândirii, ca o pânză de păianjen, cu flăcările pulsând asemenea fluxului şi refluxului, strălucind cu lumina acţiunii.

Acum sunt o intersecţie vie de energie, unind, amestecând, explodând, radiind. Îmi extind conştiinţa spre exterior şi în interior, tesând o pânză a puterii, ca un foc care devine tot mai mare şi tot mai strălucitor. Puterea curge prin mine fără efort, cu uşurinţă, cu calm. Sunt una cu forţele din jurul meu şi cu forţele din mine.

Mă gândesc la momentele în care am cunoscut această putere. La momentele când am simţit această legătură, această vitalitate, importanţă şi putere. Mă gândesc la momentele în care puterea a curs prin mine, cum curge căldura din soare. Mă gândesc la toate aceste momente, dansează cu maiestuozitatea lor, cântă cu puterea lor.

În această lume înflăcărată a acţiunii, sunt un canal pentru puterea din jur. Mă deschid în faţa ei, ard împreună cu ea, o beau şi o dau mai departe... încet, fără efort, cu voinţă şi cu bucurie.

Puterea se ridică şi apoi se întoarce la mine, se hrăneşte cu focul din interior – un centru topit, care îmi hrăneşte trupul, îl încarcă în linişte, gata să se lărgească din nou, atunci când scopurile mele necesită aşa ceva.

Focul a ars bine, iar acum strălucesc cărbunii, fierbinţi.

Înveselit, corpul se odihneşte. Pe buze mi se iveşte un zâmbet, mâinele se odihnesc după ce au deţinut puterea, iar eu respir în continuare uşor... înăuntru... şi în afară... şi înăuntru... şi în afară... şi înăuntru... şi în afară.

Mulţumit, mă odihnesc.

 – Anodea Judith