Stau nemişcat, dar simt o tot mai
mare căldură în interior. Sunt singur, dar îi simt pe alţii în jur, care doresc
să se elibereze şi tânjesc după lumină şi căldură. Aici se află o formă, dar e
goală.
Există viaţă, dar e inertă. Există
conştiinţă şi se trezeşte!
Dintr-un loc al liniştii, chem
mişcarea. Ea iese încet la suprafaţă, se lărgeşte, respiră, se întinde, curge.
Într-o formă goală, chem viaţa.
Şi scânteia ei apare din locurile
intermediare – dintre mine şi ceilalţi, dintre trecut şi viitor, dintre
cunoscut şi necunoscut.
Mă mişc şi dansez, iar
plăcerea care cântă prin mine îşi croieşte drumul printre frici şi dureri, ca
un dans al vieţii. Simt cum căldura plăcerii creşte, pulsează, sporeşte – simt
ritmul de ridicare şi mişcare, de vindecare şi liniştire, de încălzire şi
răcire.
Dintr-un loc al mişcării
infinite, îmi chem Sinele.
Chem Sinele să se
trezească pentru o nouă etapă a drumului.
Chem Sinele să se
trezească pentru soare, foc, căldură şi transformare.
Chem Sinele prin voinţă,
iar el apare, la chemarea mea.
Ating soarele şi îi chem
raza aurie. Raza vieţii, raza creaţiei, raza conştiinţei, scânteia de foc...
Chem flacăra să ardă în mine şi să îmi transforme pasiunile în putere. Înfrunt
întunericul cu putere, împingând şi întinzându-mă, şi îmi dau seama că e o
parte din mine însumi, din puterea mea, din fricile mele. Râd şi renunţ la
umbră, mă unesc, devin întreg, devin mai puternic. Trec printre stâlpii luminii
şi ai întunericului, respectându-i pe amândoi... şi mă regăsesc într-un ţinut
nou şi minunat. Un ţinut al mişcării vioaie, plin de viaţă, scânteind ca un râu
limpede care reflectă lumina soarelui. Ochii ne sunt straşi de scântei, ne
întoarcem spre stălucirea lor, iar ele se mişcă şi dansează, legănând şi
aprizând tot ceea ce ating. Ating ceva din interiorul meu, aprizând puterea,
voinţa acţiunea. Apoi scânteile zboară, prind alte fire, alte focuri...
explodează, în arderi luminoase... şi se duc.
Mă simt înălţat, luminat,
râd. Trupul îmi transpiră de la căldura tot mai mare, prin mine se mişcă limbi
de foc, care cresc, apoi se fac mai mici, cresc şi mai mari, apoi revin mereu
la izvorul lor interior. Trupul nu îmi arde, ci radiază căldură, şi lumină, şi
putere, şi voinţă. Puterea pulsează în mine, de sus, de jos, din jur, mă
străbate prin interior, transformă tot ce e înăuntru şi în afară, stomacul arde
cu bucurie.
Simt această energie
adânc în mine, arzând cu focul propriei vieţi. O simt cum pătrunde adânc în
pământ, tot mai adânc, până în centrul fierbinte şi topit al Pământului. O simt
cum se întoarce din pământ, înâlţându-se din această căldură de jos, prin
picioare, prin bazin, prin stomac, stăbate tot corpul, trece prin fiecare parte
a lui – prin braţe, prin mâini, prin piept, prin gât şi prin cap. O simt cum
curge afară din mine, unindu-se cu celelalte scântei, fire de energie, focuri
ale vieţii. Simt cum se uneşte cu gândurile mele, cu strălucirea neuronilor, cu
filamente de energie care îi leagă unii de alţii, cu firele gândirii, ca o
pânză de păianjen, cu flăcările pulsând asemenea fluxului şi refluxului,
strălucind cu lumina acţiunii.
Acum sunt o intersecţie
vie de energie, unind, amestecând, explodând, radiind. Îmi extind conştiinţa
spre exterior şi în interior, tesând o pânză a puterii, ca un foc care devine
tot mai mare şi tot mai strălucitor. Puterea curge prin mine fără efort, cu
uşurinţă, cu calm. Sunt una cu forţele din jurul meu şi cu forţele din mine.
Mă gândesc la momentele
în care am cunoscut această putere. La momentele când am simţit această
legătură, această vitalitate, importanţă şi putere. Mă gândesc la momentele în
care puterea a curs prin mine, cum curge căldura din soare. Mă gândesc la toate
aceste momente, dansează cu maiestuozitatea lor, cântă cu puterea lor.
În această lume
înflăcărată a acţiunii, sunt un canal pentru puterea din jur. Mă deschid în
faţa ei, ard împreună cu ea, o beau şi o dau mai departe... încet, fără efort,
cu voinţă şi cu bucurie.
Puterea se ridică şi
apoi se întoarce la mine, se hrăneşte cu focul din interior – un centru topit,
care îmi hrăneşte trupul, îl încarcă în linişte, gata să se lărgească din nou,
atunci când scopurile mele necesită aşa ceva.
Focul a ars bine, iar
acum strălucesc cărbunii, fierbinţi.
Înveselit, corpul se
odihneşte. Pe buze mi se iveşte un zâmbet, mâinele se odihnesc după ce au
deţinut puterea, iar eu respir în continuare uşor... înăuntru... şi în afară...
şi înăuntru... şi în afară... şi înăuntru... şi în afară.
Mulţumit, mă odihnesc.
– Anodea Judith
